Culele din Oltenia, cetăți unicat în Europa, sunt abandonate de autorități și lăsate în paragină.

Cu spaţiul de confort restrâns în favoarea celui de apărare şi elemente de unicitate în Europa, aceste monumente arheologice şi de arhitectură, cunoscute sau mai puţin cunoscute, sunt dovezi ale vechii culturi româneşti, chiar dacă, în lipsa unei tradiţii a înregistrării şi consemnării în cultura română, nu există dovezi materiale prin care cercetătorii să poată preciza momentul, nici chiar perioada apariţiei culelor în România, scrie Agerpres.

Profesorul de arheologie Teohari Antonescu de la Universitatea din Iaşi susţinea în 1907 că această construcţie este un produs naţional specific românesc, originile ei pierzându-se în negura timpurilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, printre cei care construiesc cule se numără, din ce în ce mai mult, boierii mărunţi de ţară, ca urmare a faptului că tot mai mulţi dintre marii boieri se stabilesc la Bucureşti şi Craiova, îşi lasă moşiile în seama arendaşilor sau împuterniciţilor, sarcina menţinerii vechilor forme de viaţă revenindu-le micilor boieri de ţară.

Culele, bijuterii arhitecturale românești

Culele, mici cetăţi întâlnite între Dunăre, Carpaţi şi dreapta Oltului, cu dimensiuni direct proporţionale cu nevoile de apărare ale unei familii mai înstărite, reprezintă, alături de biserici, unele dintre cele mai vechi construcţii pe pământul românesc şi forma de locuinţă cea mai originală şi mai pitorească din această zonă.

„Cula oltenească înfăţişează o clădire prismatică, formată din parter şi mai multe etaje, având un plan de formă pătrată sau dreptunghiulară, foarte apropiat de un pătrat. Zidurile de piatră sau cărămidă, groase de 0,7-1,00 m, sunt străpunse din loc în loc de deschizături lunguieţe şi foarte înguste, ca nişte metereze. Legătura între etaje se face printr-o scară de lemn, totdeauna interioară (cu excepţia culelor din Foişor şi Radomir). Pe lângă casa scării, fiecare etaj cuprinde câte una, două sau chiar trei încăperi. Numărul lor depinde de mărimea şi funcţia culei. Înălţimea încăperilor este relativ mică, circa 2,50 m. Planşeele dintre etaje sunt construite din bârne groase de stejar sau de bolţi. Ultimul nivel este prevăzut cu un cerdac, cu arcade şi coloane. Uneori întregul etaj ultim este foişor. Intrarea în culă se face, de obicei, printr-o singură uşă construită din bârne de stejar, cu sisteme de zăvorâre ingenioase, şi adesea flancată de metereze prin care se putea trage cu puşca. Formele culei olteneşti au evoluat în concordanţă cu realităţile social-istorice, atingând apogeul în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Aceste forme arhitecturale, bogăţia arcadelor, a elementelor decorative (pietre perforate ajur de la ferestrele parterului, firide oarbe, arcade etc.) fac din culă unele dintre cele mai interesante şi mai caracteristice exemplare de arhitectură oltenească”, scriau arhitecţii Iancu Atanasescu şi Valeriu Grama în anul 1974 în cartea „Culele din Oltenia”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here