În lucrarile de specialitate de acum șapte decenii erau prezentate și studiate doar trei edificii pentru perioada de început a arhitecturii ecleziastice din Moldova care au dăinuit în timp, și anume: bisericile Sfântul Nicolae din Rădăuți (“Bogdana”) și Sfânta Treime din Siret, ambele în județul Suceava, cărora li s-a adaugat ulterior și biserica din Lujeni, situată în Ucraina de astăzi.

Din studierea acestor trei edificii bisericești, prin care sunt ilustrate condițiile istorice și economice proprii Moldovei, rezultă în mod evident interferența curentelor majore ale Europei acelei epoci: cel bizantin și cel gotic.

Iată de ce, în momentul în care, ca urmare a unor necesități lăuntrice sporite, au început a pătrunde din afară, pe scară amplă, modele de artă majoră a unor feudalități mai avansate, artiștii localnici au știut nu numai să preia, ci și să transforme aceste modele.

Putem afirma acest lucru datorită faptului că statul moldovenesc, s-a dezvoltat dintr-un nucleu situat în partea de nord-est a României de azi, a apărut pe arena istoriei ca o formașie politică legată nu de lumea balcano-bizantină ci, prin regatele catolice ale Ungariei și poloniei, de lumea occidentală

Din acest argument putem trage și concluzia că înhumarea în locașurile de cult a fost un fapt preluat de la alți europeni, motiv și pentru care biserica Sfântul Nicolae din Rădăuți a fost construită de Bogdan I (1359-1365), și a cărui mormânt este primul din necropola voievodală.

Spre sfârșitul veacului al XIV-lea, legăturile tot mai strânse cu Țara Românească, a introdus un nou plan în arhitectura din Moldova, planul triconc, preluat din școlile sârnești ale Moraviei, care va ocupa locul de frunte, devenind tipul clasic al arhitecturii medievale românești.

O dată cu primele biserici de curte, planul triconcului suferă însă o modificare caracteristică: începând cu biserica Sf. Ioan din Vaslui, construită în 1490, pronaosul devine mai larg decât naosul, zidurile laterale ale încăperii lărgite formând, la exterior, rezalite. Supliniți de aceste rezalite, cei doi contraforți ce încadrau spre vest absidele laterale nu vor mai apărea – cu singura excepție a Tazlăului – la bisericile cu pronaos supralărgit.

Formula de la Vaslui este reluată aproape simultan la Bacău și, în 1491-1492, la Iași. Ultimul și cel mai important dintre triconcurile de curte, cel de la Hârlău (1492), renunță la supralărgirea pronaosului, introducând însă planul cunoscut de la Sf. Ilie – Suceava un element nou pe care îl vom explica mai jos.

Inovația supralărgirii pronaosului se datorează necesității de a crea un spațiu “suplimentar”, cu specială destinație funerară. Spațiul câștigat prin supralărgire – variind între 0,45 m și 0,75 m de fiecare latură – a fost destinat să adăpostească pietre de mormânt, probabil ale unor sfetnici sau slujitori apropiați, cărora voievodul le putea acorda astfel un ultim privilegiu. De la bisericile de curte, această trăsătură de plan a fost preluată de bisericile orășenești, al căror pronaos trebuia să primească un număr mai mare de credincioși, și de biserica mănăstirească a Tazlăului, probabil tot în scopuri funerare.

În 1497, anul în care se încheie lucrările la Tazlău, se construiește în incinta mănăstirii Neamț o biserică ce introduce numeroase importante inovații, printre care se numără și apariția unei noi încăperi, intercalate între pronaos și naos și având destinația specială de a adăposti morminte. Odată cu această nouă soluționare a problemei spațiului funerar, vechea soluție este abandonată.

Cât privește biserica Sf. Gheorghe din Hârlău, cea mai importantă dintre bisericile de curte domnească, clădită în anul 1492 și strâns înrudită prin toate celelalte trăsături ale ei cu bisericile cu pronaos supralărgit, ea nu prezintă această caracteristică. La Hârlîu, pronaosul este luminat de patru mari ferestre, așezate simetric – câte două de fiecare perete lateral – în cuprinsul unor înalte nișe în arc frânt, preluate de la bisericile de plan dreptunghiular (Dolhești). Fiecare dintre aceste nișe, creează de astă dată numai în dreptul ferestrelor, câte un spațiu de măsura pietrelor de mormânt, supralărgirea încăperii devenind astfel inutilă.

După cum la biserica mănăstirii Neamț mărirea planului fusese obținută prin transformarea unui pronaos de tipul celui de la Sf. Gheorghe-Hârlău în cameră a mormintelor și prin adăugarea unui pronaos, tot așa, la biserica mănăstirii Dobrovăț (1503-1504), pronaosul micșorat al unei biserici de tipul Arbure-Reuseni capătă funcția de încăpere funerară. Naosul este același (doar puțin alungit), iar în camera mormintelor arcele duble treptate, alipite fiecărui perete, determină un pătrat de dimensiuni foarte reduse, închis de o calotă în miniatură.

În 1522, când Ștefăniță reia construcția catedralei mitropolitane de la Suceava, începută de tatăl său, clădire care reproduce, cu oarecare modificări, biserica mare a mănăstirii Neamț; spațiul pe care modelul îl destinase camerei mormintelor este însă aici unificat cu cel al naosului, care, prelungit, astfel, capătă mai marile dimensiuni necesare lăcașului mitropoliei țării. Pe încăperea astfel mărită, arcele mari de răsărit și apus ale bolților moldovenești, pe care e ridicată turla se alungesc și ele, transformându-se în semicilindri; pentru a asigura reazimul acestora, meșterii au flancat absidele laterale cu înalte nișe interioare, formate din pilaștrii legați prin arce.

Domnia lui Petru Rareș aduce mari schimbări în domeniul arhitecturii religioase; una din cele mai mari schimbări fiind apariția zidurilor de apărare ale mănăstirilor.

La Probota, ctitorie a lui Petru Rareș, se începe a se clădi o nouă necropolă; ca și mitropolia din Suceava, biserica de la Probota are ca model mănăstirea Neamț. Planul este același și dimensiunile apropiate, cu 4 camere distincte, tip caracteristic pentru lăcașurile mănăstirești mai însemnate din întreg veacul al XVI-lea. (camera mormintelor apare doar la mănăstiri și niciodată la biserici orășenești). Camera mormintelor, mai joasă decât restul interiorului, are un simplu semicilindru transversal. Baghetele celor două uși ce leagă camera mormintelor cu restul interiorului sunt arcuite în plin cilindru și deasupra apare câte o cornișă asemănătoare celor introduse de Renaștere în Transilvania.

Mănăstirea Humor, ridicată  cu ajutorul blagocestivului Domn Petru Voievod, lângă ruinele vechii mănăstiri cu același nume, de mai mici dimensiuni și mult mai simplă decât cea de la Porbota, este la fel împărțită, ba are chiar o încăpere în plus: semicilindrul transversal al camerei mormintelor a fost mult coborât și, în colțul nord-vestic al încăperii, o scară îngustă urcă în spirală la o veșmântărie-tezaur, amenajată deaupra și boltită tot semicilindric. Pe viitor, veșmântăria-tezaur va fi adoptată uneori (la Moldovița, Sucevița, Galata, iar în veacul al XVII-lea la Solca), alteori însă nu (Bistrița, Slatina), camera mormintelor urmând în aceste din urmă cazuri exemplu celei de la Probota.

Mănăstirea Moldovița, construită la 1532, preia planul și structura bisericii Sf. Gheorghe din Hârlău, actualizându-le prin intercalarea unei camere a mormintelor cu veșmântărie-tezaur deasupra și prin adaugirea spre vest a unui pridvor deschis; spre deosebire de Hârlău, cele patru ferestre în arc frânt ale pronaosului, așezate în mari nișe (care la Moldovița adăpostesc încă pietre pietre de mormânt), au câte un singur menou în loc de două.

Biserica mănăstirii de la Bistrița, refarece totală a ctitoriei lui Alexandru cel Bun, adoptă și ea planul locașurilor mănăstirești mai importante ce o precedaseră în veacul al XVI-lea. Cele patru ferestre ale pronaosului sunt plasate în nișele interioare pe care le cunoaștem de la Hârlău, aici arcuite în plin cintru. Aceste nișe sunt însă introduse la Bistrița și în camera mormintelor, cu funcția pentru care fuseseră create: ele adăpostesc pietrele de mormânt ale încăperii.

Odată cu biserica mănăstirii Sucevița vechea arhitectură moldovenească își încheie, către apusul veacului al XVI-lea, ciclul ei major de evoluție.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here