Casa Melik este una dintre cele mai vechi clădiri ale Bucureștiului care ascunde între zidurile sale o istorie zbuciumată și îndelungată, fiind abandonată și lăsată în ruină în anii 1857 şi afectată de un incendiu în 1913, încă impresionează în circuitul architectural al Capitalei.

Printre străduţele înghesuite și înguste, pline de poveşti arhitecturale de lângă Armenească, pe strada Spătarului, numărul 22, într-o grădină luxuriantă, se „ascunde”, cu discreţie, una dintre cele mai vechi case din Bucureşti, după afirmația mai multor specialişti. Faţă de alte monumente istorice din Bucureşti, Casa Melik a beneficiat de renovare, una având loc în 1970, iar cea mai recentă în 2009, după cum au povestit pentru Mediafax reprezentanți ai Muzeului Theordor  Pallady, care funcţionează în acest imobil. Construcția este un reper reprezentativ pentru arhitectura tradiţională românească prin închiderea cerdacului de la etaj, cu geamuri, scara interioară din lemn şi acoperişul cu streaşină lată.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, casa a aparţinut, probabil, unui mare dregător din Ţara Românească, iar după moartea acestuia a fost cumpărată de Kevork Nazaretoglu, un bogat negustor armean. Aceasta renovează casa în 1822, făcând mici adăugiri şi modificări interioare, dar păstrând neatinse zidurile principale.

Unul dintre fiii lui Kevork Nazaretoglu, Agop, va primi în dar această casă,  cadou la căsătorie din partea tatălui său. Fiica acestuia și totodată unica sa moştenitoare, Ana, se va căsători cu Jacob Melik, care a studiat arhitectura la Paris cu celebrul arhitect Henri Labrouste. După câţiva ani de şedere la Paris, acesta se întoarce în 1844 în ţară, la invitaţia ministrului de Interne, Barbu Ştirbei. Ajuns în București, acesta găseşte casa în ruină, dar o repară, păstrându-i stilul original. După moartea soţului, Ana va lăsa prin testament casa comunităţii armeneşti pentru a face din ea „un azil de văduve sărace”. În anul 1913, casa este distrusă de un incendiu în care îşi va afla sfârşitul însăşi proprietara.

Eugen Melik, un nepot al familiei Melik, va comanda în 1920 restaurarea clădirii arhitectului Paul Smărăndescu, lucrare menită a îndeplini dorinţa testamentară a Anei. În 1969, parohia bisericii armeneşti donează casa Melik, împreună cu terenul din jur, Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti. După ce a fost din nou renovat, imobilul va găzdui, începând cu 1971, colecţia soţilor Serafina şi Gheorghe Răut. Şi în prezent Muzeul Theodor Pallady adăposteşte colecţia soţilor Gheorghe și serafina Răut, în cadrul căreia sunt puse în valoare câteva pânze semnate de Theodor Pallady, precum şi un fond important de peste 800 de desene şi gravuri ale pictorului român, reprezentative pentru perioada lui pariziană. Acestea sunt expuse periodic în serii tematice.

Gheorghe Răut, director al filialei Băncii Marmorosch Blank din Paris şi cunoscut colecţionar de artă, a fost prieten şi admirator al lui Theodor Pallady, pe care l-a găzduit în locuinţa lui din Place Dauphine, numărul 12. După întoarcerea artistului în România, Răut i-a păstrat desenele şi picturile din atelier, pe care le-a donat statului român la sfârşitul anilor ’60, împreună cu propria colecţie de artă. Alături de lucrările lui Pallady, colecţia soţilor Răut prezintă pictură europeană din secolele XVI-XIX (franceză – Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran, olandeză – Jan van de Cappelle, engleză, spaniolă, românească), sculptură antică greco-romană, egipteană, indiană, dar şi sculptură renascentistă italiană şi franceză, textile, piese de mobilier, ceramică orientală şi alte obiecte de artă decorativă. Prin diversitatea ei, colecţia întregeşte perspectiva asupra colecţionismului românesc şi european de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Unicitatea stilului architectural, valoarea memorială, dar și faptul că această clădire apare în atestările documentare ca fiind cea mai veche construcție din București, ne obligă să-I oferim atenția și grija pe care o merită orice clădire declarată monument istoric de patrimoniu.

Declarația specialiștilor cu privire la clădirile vechi

„Monumentele istorice din România nu sunt protejate. Şansa de a fi protejate este una conjuncturală, ocazională, chiar dacă există reguli, ele nu au acoperire în bugetele acordate de Guvern sau în politica administraţiei în relaţie cu posesorii de monument istoric, categoria cea mai defavorizată sunt monumentele istorice deţinute de persoane fizice cărora li se aplică deseori măsuri discriminatorii (acces limitat la proiecte europeene, dezinteres şi suspiciune din partea autorităţiilor datorate statutului proprietăţii). Protecţia unor monumente istorice este în mod evident rezultatul unor interese politice şi mai puţin criteriul valorii sau al necesităţii reale de intervenţie. Deseori falsificarea datelor statistice sau inexistenţa lor generează informaţii eronate în ceea ce priveşte situaţia reală a parcului de clădiri şi situri protejate din România. Este de remarcat cu titlu de excepţie că în ultimul timp organizaţii şi asociaţii de timp ONG sunt mai active decât administraţia”, a declarat Şerban Sturdza, preşedinte al Ordinului Arhitecţilor Bucureşti, citat de Mediafax.

De asemenea, acesta a precizat că există multe clădiri monument istoric sau situri protejate care se află în situaţia unor procese interminabile în această perioadă, care pot ţine şi 20 de ani, iar legea interzice intervenţia asupra unui monument. Potrivit acestuia, legislaţiei pentru protejarea monumentelor din România îi lipseşte „un aparat administrativ corect dimensionat, descentralizare, accesul liber al specialiştilor arhitecţi la proiectele de restaurare, eliminarea mafiei din domeniu.

În România, pentru stimularea protejării monumentelor istorice, proprietarii persoane fizice care realizează pe cheltuială proprie, integral sau parţial, lucrări de întreţinere, reparare, conservare, consolidare, restaurare, punere în valoare, precum şi programe şi proiecte culturale beneficiază, în condiţiile legii, de reducerea cu minimum 50% a cuantumurilor impozitelor şi a taxelor aferente acestor lucrări cuvenite bugetelor locale.

În Franţa, Guvernul alocă anual circa un miliard de euro pentru restaurarea monumentelor istorice. La această sumă se adaugă bugetele comunităţilor locale. Bruno Decaris, arhitectul şef al monumentelor din Paris, a relatat într-un interviu că pentru a păstra clădirile de patrimoniu, „în primul rând, încă din 1913, există o lege a monumentelor istorice care defineşte drepturile şi obligaţiile proprietarilor acestor clădiri şi a administraţiei locale şi centrale”.

Astfel, proprietarul este obligat să menţină clădirea într-o stare bună şi dacă nu o face, „Guvernul îl obligă să o facă”. În Paris, cele mai multe clădiri monument sunt proprietate publică, doar 20% fiind proprietate privată. Astfel, pentru cele 80% dintre clădirile monument este uşor să fie menţinute pentru că „Guvernul are resursele necesare”. De asemenea, pentru proprietarii privaţi, statul subvenţionează 75% din valoarea lucrărilor, 50% de la Guvern, 25% de la administraţia locală, iar ceilalţi 25% sunt plătiţi de beneficiar.

De asemenea, în Marea Britanie, proprietarul unei clădiri monument are obligaţia să o menţină în bune condiţii, iar în condiţii extreme, Primăria ia cladirea, o repară şi apoi lucrările trebuie plătite de deţinător. Totodată, proprietarii de clădiri monument pot primi înapoi contravaloarea TVA-ului aferent sumei cheltuite pentru reparaţii.

În țara noastră, sistemul de încurajare financiară a proprietarilor spre păstrarea şi punerea în valoare a clădirilor de patrimoniu deţinute de aceştia este deficitar, neexistând vreo facilitate fiscală pentru proprietarii de clădiri din zonele construite protejate, atunci când ele nu sunt monumente, iar pentru monumente se acordă facilităţi – insufiente – doar dacă sunt locuinţe.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here