Iulia Stanciu, arhitectă cu o ținută europeană impecabilă, este personalitatea pe care v-o propunem săptămâna aceasta. Este arhitect practician dar și formator, cu o carieră universitară de referință. În mod deosebit, am remarcat preocuparea pentru înțelegerea și evoluția arhitecturii în România.

  • Care este tendinţa generală în arhitectură la noi în ţară şi în Europa?
  • Cred că sunt mai multe încercări, sau direcții în arhitectură și nu se poate vorbi de o tendință generală, care ar însemna deja un stil actual. Există o mare diversitate într-o producție de arhitectură, să-i spun așa, de avangardă, susținută sau chiar născută, făcută posibilă de noile tehnologii de construcție, simultan cu o arhitectură, sugestiv numită responsabilă, atentă, socială, preocupată de durabilitate și sustenabilitate, de problema consumului și sărăciei; este o recuperare a valorilor arhitecturii care au de-a face cu sănătatea fizică și mentală, cu fericirea și relațiile interumane. Deci, per ansamblu, un soi de regândire a arhitecturii și urbanismului într-o combinată avandardist recuperatoare. Și, dacă cele dinainte ar putea fi denumite tendințe în arhitectură, încadrându-se sau nu neaparat pe aceste linii, rămân în continuare prezente și prezentate în revistele de specialitate, lucrările cu marca puternic recognoscibilă de autorat a marilor arhitecți contemporani: David Chipperfield, Peter Zumthor, Alvaro Siza, Hertzog&de Meuron, Souto de Moura, Frank Gehry, Jean Nouvel, Toyo Ito, Seijima&Nishizava, Zaha Hadid, ș.a. În ceea ce privește arhiectura de la noi din țară, cred că exemplele cele mai reușite sunt tocmai cele care nu încearcă o aliniere la o anumită tendință de import, ci sunt fundamentate pe o bună înțelegere a locului și a necesarului. Au apărut lucrări remarcabile de arhitectură de bună calitate, după cum au apărut și devin din ce în ce mai coerente inițiativele de recuperare și revitalizare urbană. Nu în ultimul rând, în aceeași direcție recuperatorie, sunt din ce în ce mai prezente lucrările de restaurare de monumente, în ciuda unei încă neacceptări subînțelese a necesității absolute de păstrare a patrimoniului.

”Identitatea orașului este dată de valoarea patrimoniului” 

  • Cum ar putea fi descrisă, în viziunea dvs, arhitectura oraşelor, în general? Credeţi că au acestea o identitate a lor?
  • Arhitectura orașelor este dată de suprapunerea de tip colaj a straturilor de dezvoltare succesive. E un subiect vast care implică nu doar obiectele de arhitectură, ci și structuri urbane, politici urbane sau dezvoltări spontane, etc. Spunem generic arhitectura orașelor, clădirile fiind partea majoritară din acest colaj și nu întâmplător obiectele de arhitectură au devenit elementele-iconice reprezentative pentru anumite orașe. Chiar și în ziua de azi, nu puține sunt cazurile arhitecților angajați pentru a proiecta, într-un vocabular garant al atractivității și succesului, o marcă a orașului. Sunt arhitecții la care mă refeream mai înainte. Identitatatea orașului însă este dată de greutatea structurii istorice a orașului, printre altele de valoarea patrimoniului, și nu doar de suprapunerile succesive. De unde și grija pentru protejarea patrimoniului. Nu doar obiectele de arhitectură în sine sunt valoroase ci chiar identitatea pe care însumarea lor o dă. Oricare piesă lipsă din acest ansamblu înseamnă o pierdere în identitatea urbană. 

”Cea mai dificilă încercare în lucrul cu clădirile vechi este să reușesc să le fac să trăiască în contemporan”

  • Vă fascinează mai mult restaurarea clădirilor vechi decât proiectarea/construirea unora noi?
  • Pasionantă, poate mai bine spus decât fascinantă, mi se pare meseria pe care am norocul să o practic, în special fiind dublată de cea de îndrumător de atelier în universitate. Restaurarea e o școală după școală și a fost pentru mine un moment de îmbogățire profesională; am învățat enorm observând casele vechi, care însumează o meșteșugită folosire a materialelor și stăpânire a întregului de la nivelul de detaliu. Se tot spune că nu mai sunt meșterii care să lucreze cum se lucra înainte, dar ceea ce înglobează casele vechi este alcătuirea în care nimic nu este supradimensionat sau nepotrivit așezat, structuri logice cu o măiastră știință a punerii în operă, în cunoașterea profundă a fiecărui material angajat. E o combinată care exprimă în execuție felul în care se gândea (proiecta) temeinic. Nu e vorba de meșteri ci de o lume care s-a pierdut, o anumită con-formare a profesioniștilor. De altfel, dacă urmăriți exemplele recente reușite, veți vedea ca ele însumează același tip de calități. Cea mai dificilă încercare în lucrul cu clădirile vechi este să reușesc să le fac să trăiască în contemporan, să le pot adapta pentru cerințe actuale de confort. O modernizare, refuncționalizare, si desigur și restaurare.
  • Care este clădirea “de suflet” la restaurarea căreia aţi contribuit? Ce v-a fascinat cel mai mult la ea?
  • Categoric este imobilul din strada Pictor Verona nr.2. Am spus de mai multe ori că intervenția mea nu a fost chiar de restaurare, ci a ținut mai degraba de o chemare etică de recuperare/salvare a unui imobil grav agresat; asta trebuie să punctez, agresat de o echipa de “specialiști”. Lucrările au fost cu atât mai provocatoare cu cât parțial am lucrat după fotografile din arhiva proprietarului, pentru că din operă dispăruseră o parte dintre elementele decorative, de tipul scafelor florale, care existau când acesta achiziționase imobilul cu câteva luni înainte. A fost o entuziastă încercare de salvare în care m-am aruncat fără să știu foarte bine cum se face (până atunci lucrând clădiri noi), cu o echipă de artiști restauratori, Ștefan Neacșu și Florin Boca, începători și ei, cu doi tâmplari care la momentul respectiv nu mai aveau altceva de lucru, și cu un coordonator de lucrare extraordinar, ing Caterina Ciurel. Au funcționat bine ambiția de novici și tenacitatea noastră puse împreună. Lucrările de stucatură în special au necesitat multe operațiuni, de la punerea în siguranță, restaurări, refaceri, curățări sau restituții cromatice. M-am clătinat să văd anul trecut, după opt ani, că o parte din plafoanele subtil colorate și patinate au fost vopsite în alb cu voioșie și totală neînțelegere de noul chiriaș, cu acceptul proprietarului, ceea ce a dovedit până la urmă că nu a prea înțeles efortul nostru, sau că suntem încă într-o societate în care primează interesele antreprenoriale.
  • Dacă ar fi să alegeţi o clădire, de oriunde din lume, asupra căreia v-ar plăcea să vă aduceţi contribuţia pentru a fi restaurată?
  • Nu pot gândi într-o alegere virtuală. Am însă un obiectiv apropiat în concursul pentru restaurarea unei clădiri de referință din București: Muzeului Național de Istorie, lansat de curând și la care intenționez să particip. E o lucrare ambițioasă.
  • Ştiu că preferaţi şi contactul direct cu o lucrare la care sunteţi implicată, în sensul că aţi încercat şi execuţii cu mâna dvs. Cât de importantă este o astfel de acţiune pentru un arhitect?
  • Nu e vorba neapărat de o preferință a mea pentre execuție și probabil că o sa vă dezamăgesc spunând că nu cred că e important pentru un arhitect să încerce și el să facă, dar cred e esențial să fie aproape de lucrare, să fie mereu în șantier, să urmărească ce se execută. Ce-am încercat cu mâna mea, ține de latura decorativă a lucrărilor de restaurare, împreună cu artiștii, la modelaje sau la reintegrarea cromatică a stucaturilor. M-am mai amuzat de curând cu asezarea de agregate colorate în mozaic. Este o zonă în care mi se pare că nu reușesc să transmit prin desen tot ce intenționez. Dar, foarte sincer marturisind, am o fire destul de indecisă iar prezența în șantier îmi dă uneori puterea de a tranșa mai ușor soluția observând la fața locului. Așa se face că, fiind acolo, mai și încerc să execut câte ceva.
  • În calitate de îndrumător la atelierul de proiectare al Universităţii de Arhitectură din Bucureşti, care sunt sfaturile de bază pe care le oferiţi tinerilor studenţi?Sfaturi? Să fie atenți, să-și pună întrebări și, nu în ultimul rând, să fie onești, adică să practice o arhitectură întemeiată, necapricioasă.

”Formarea în arhitectură este o întreprindere de cursă lungă”

  • Cât de ambiţioşi sunt aceştia şi ce consideraţi că-i motivează cel mai mult atunci când aleg să studieze arhitectura?
  • Studenții sunt foarte diferiți: unii ambițioși, alții mai puțin ambițioși dar poate mai talentați, unii cu o determinare pentru a face meseria asta, alții împinși de părinți. Ambiția nu este un subiect de interes pentru mine ca îndrumător; e mai important să le inoculez plăcerea și resposabilitatea meseriei, cu fascinația (asta da!) a ceea ce arhitectura poate schimba în viața oamenilor pentru care lucrează. Apoi, foarte important, să-i învăț să lucreze împreună, să-și împărtășească gândurile, ceea ce lasă în urmă ambițiile rele. Formarea în arhitectură este o întreprindere de cursă lungă, aș spune de anduranță nu de ambiție, extinsă dincolo de anii de școală. Momentele de împlinire, nu puține, de pe parcurs, sunt motivația pentru a continua.
  • Care sunt obiectivele şi proiectele, pentru 2016, pe care le aveţi în cadrul firmei dvs de arhitectură?
  • Specialitatea biroului sunt micile proiecte cu multe obiective și detalii. Glumesc, dar parțial. Ar trebui ca finalul anului să ne prindă cu sediul Ordinului Arhitecților Filiala București inaugurat, un proiect mic dar cu ambiția de a face totul ca la carte. Dacă va ieși bine, consider ca anul a fost împlinit. Restul vom mai vedea …

( Interviu realizat de Onny Sîrbu )

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here